Rafturile timpului

Amintirile asezate ca rufele la uscat, atarnate la soare, sub un vant subtire si in aer proaspat. M-am gandit zilele astea sa astern momente si gesturi unice ca sa nu le uit in sacul anilor, sa nu mai repet aceleasi silly amintiri despre bunica, de exemplu, despre atunci cand eram copil si ma jucam un joc cu foc si apa, chiar nu credeam ca exista pe internet jocuri asa vechi.

Nenumarate alte clipe si senzatii ar trebui rememorate over and over again… bunica mea cea care era asa fericita daca ne stia cu stomacul plin cu bunataturile ei, pe care intotdeauna le-am apreciat, insa numai acuma regret ca n-am invat sa le fac …ca n-am fost interesata sa fur reteta din spatele retetei …

Dar nu numai momente cu cei plecati sa colinde Cerul. Amintiri despre cand eram numai un omulet. Despre ieri. Eram numai o copila si ma temeam intr-o seara, pe cand nu aveam mai mult de 8 anisori, de moarte. Era dupa ora stingerii si grijile m-au facut sa tasnesc din pat si s-o caut pe mama c-o intrebare pe buze: “si eu voi muri?”. Iar ea mi-a raspuns precipitat: “nu, tu nu vei muri. Du-te la culcare!”. Ce as vrea ca si acuma un raspuns al mamei sa ma faca sa ma linistesc, sa cred ca un copil ….(si nu ma refer la moarte, ci la orice grija de adult pe care o am acuma)

Amintiri dulci cand ma dadeam pe hutulus cantand, simtind cum zbor si cum pot face asta la infinit: sa ma inalt, sa ma simt fericita cu momentul prezent, sa fiu vesnic copil … Cand ajungeam acasa era clar ca o sa ma bag imediat la un joc cu tenis, pentru ca de pe atunci ma fascina acest sport.

Mi-am pierdut inocenta. Chiar de 2 ori. Sau poate de mai multe ori? Mi-am pierdut si din romantism. Oare cate lucruri mai pierdem pana murim? Oare ce mai pierdem? Sau conteaza numai ce castigam?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu