Rafturile timpului

Amintirile asezate ca rufele la uscat, atarnate la soare, sub un vant subtire si in aer proaspat. M-am gandit zilele astea sa astern momente si gesturi unice ca sa nu le uit in sacul anilor, sa nu mai repet aceleasi silly amintiri despre bunica, de exemplu, despre atunci cand eram copil si ma jucam un joc cu foc si apa, chiar nu credeam ca exista pe internet jocuri asa vechi.

Nenumarate alte clipe si senzatii ar trebui rememorate over and over again… bunica mea cea care era asa fericita daca ne stia cu stomacul plin cu bunataturile ei, pe care intotdeauna le-am apreciat, insa numai acuma regret ca n-am invat sa le fac …ca n-am fost interesata sa fur reteta din spatele retetei …

Dar nu numai momente cu cei plecati sa colinde Cerul. Amintiri despre cand eram numai un omulet. Despre ieri. Eram numai o copila si ma temeam intr-o seara, pe cand nu aveam mai mult de 8 anisori, de moarte. Era dupa ora stingerii si grijile m-au facut sa tasnesc din pat si s-o caut pe mama c-o intrebare pe buze: “si eu voi muri?”. Iar ea mi-a raspuns precipitat: “nu, tu nu vei muri. Du-te la culcare!”. Ce as vrea ca si acuma un raspuns al mamei sa ma faca sa ma linistesc, sa cred ca un copil ….(si nu ma refer la moarte, ci la orice grija de adult pe care o am acuma)

Amintiri dulci cand ma dadeam pe hutulus cantand, simtind cum zbor si cum pot face asta la infinit: sa ma inalt, sa ma simt fericita cu momentul prezent, sa fiu vesnic copil … Cand ajungeam acasa era clar ca o sa ma bag imediat la un joc cu tenis, pentru ca de pe atunci ma fascina acest sport.

Mi-am pierdut inocenta. Chiar de 2 ori. Sau poate de mai multe ori? Mi-am pierdut si din romantism. Oare cate lucruri mai pierdem pana murim? Oare ce mai pierdem? Sau conteaza numai ce castigam?

Toti avem tatuaje

Pielea noastra e o carte de istorie … personala.

Ma uit la copilul meu, care mai ieri avea pielea noua nouta. Luat direct din fabrica :) Un baietel cu pielea perfecta,  facuta unicat de vreo doua pete maro si cateva alunite.
Acum, la 2 ani jumatate, suntem deja la capitolul 2 al cartii David. Ca mai orice copil de varsta lui, D. e un alergaret si-un alpinist … Dovada? Vanatai, bube si tot tacamul. Ceva tatuaje temporare sau nu. Pielea lui noua nouta incepe sa aiba personalitate! Deja s-au scris pagini bune din istoria lui personala.

Ma uit la mine. Pentru ca nu prea m-am preocupat de aspectul pielii mele, pielea mea egal povestea mea in proportie de 90%, as zice. (10% mi-am deformat povestea cu crema de fata/de soare, deodoranti si alti mici aliati-dusmani).
Nu am vergeturi de la sarcina, iar daca as avea simt ca m-as mandri cu ele. Asa cum sunt fericita de linia ramasa de la operatia de cezariana. E tatuajul meu facut la nasterea lui David. De ce l-as nega sau l-as vrea disparut? Mi-s mandra ca am fost gravida, ca am devenit mamica.
Am semn la genunchi din copilarie. Stiu povestea lui. Sunt eu si semnul acela, e un tatuaj facut cand eram copila si m-a ranit o bucata de sticla.
Si ridurile sunt tatuajele mele. Semne ca timpul ma viziteaza si nu uita de mine.
Gatul care incepe sa fie cret. E al meu. Un tatuaj mai nou. Stiu ca nu e la moda, dar niciodata nu mi-a placut sa fiu prea conformista.

Si am vorbit numai despre tatuajele fizice, iar cand vine vorba despre cele sufletesti nici macar operatiile estetice nu mai pot face minuni.

Toate tatuajele naturale sunt frumoase, ne creeaza si ne recreeaza anual, lunar, poate zilnic. Ne infrumuseteaza, chiar daca revistele & Co. ar zice ca nu ….
Interesant (ciudat?) e ca uneori le acoperim inconstient sau nu cu tatuaje artificiale care se vor mai graitoare decat istoria noastra naturala.
Toti avem tatuaje! Care e ultimul tau tatuaj?